Ma inmultesc sau ma perpetuez?

Cand ai un copil incep sa te bantuie tot soiul de probleme, de la cele simple (auleo, iar am uitat sa iau lapte praf!) pana la cele dezarmant de complexe, existentiale, filosofice.

Acum 31 de ani, 9 luni si cateva zile, am participat, absolut impotriva vointei mele, care pe atunci era nula, la loteria sexelor. Statistica spune ca sunt ceva mai multe sanse ca un copil sa fie de sex feminin, si nu am contrazis-o – am primit asadar o pereche de ovare, plus instalatia aferenta si, in consecinta, am crescut intr-un mediu menit sa ma faca sa devin femeie (”as opposed to” barbat) dar si adult autonom. Asa ca am sa vorbesc din punctul de vedere pe care il cunosc, acela de femeie, despre doua concepte care mie mi se par interesante in perspectiva cresterii unui copil: inmultirea si perpetuarea. Nu ca idei opuse una celeilalte, ci complementare.

Am crescut intr-o familie pe care oricine s-ar obosi s-o catalogheze ar plasa-o fara ezitare la categoria “normala” – adica, in viziunea multora, perfecta. Mama facea regulile, tata le indulcea. Mama facea mancarea, tata o manca. Mama spala rufele, tata le purta. Mama calca pantaloni si camasi, tata le sifona. Mama stergea praful, tata citea. Mama cheltuia banii, tata ii aducea in casa spre a fi cheltuiti. Mama platea facturile, tata se certa cu furnizorii. Mama chema zugravul, tata il supraveghea. Mama sesiza o nevoie, tata batea cuiul. Mama spunea “invata”, tata imi explica adunarea si scaderea cu desene cu catei. Mama spunea “o rasfeti”, tata imi cumpara clavieta si bicicleta. Mama mergea la scoala sa vada notele, tata zicea ca notele sunt subiective. Mama venea de la scoala imbufnata si ma altoia cu papucul, tata injura invatatoarea care n-a fost in stare sa determine un copil cu potential sa invete ceva de placere. Mama incerca sa ma invete sa gatesc, tata ma chema, fix in mijlocul lectiei, sa facem un zmeu pe care sa-l bagam in vrie pe Academia Militara. Mama imi spunea ca o sa ajung rau pentru ca sunt obraznica si indisciplinata, tata spunea ca numai copiii inteligenti sunt obraznici si indisciplinati, desi avea si el pretentiile lui la disciplina. Autodisciplina. Si tot asa.

Adica o familie disfunctionala si functionala exact atat cat trebuie. Parinti, femeie si barbat, niciodata de acord cu prioritatile cresterii si educarii unui copil. Polemizand cu blandete, dar fiecare pastrandu-si pozitia. Mama, preocupata de ceea ce credea ea ca trebuie sa fie o femeie atunci cand nu mai e copil – buna gospodina, ordonata, silitoare, disciplinata, atenta, cuminte, ingrijita, cocheta, educata, manierata. Tata, preocupat de ceea ce credea el ca trebuie sa fie un om cand nu mai e copil, indiferent de sex – descurcaret, problem-solving, rational, punctual, serios, analitic, liber, orientat spre dezvoltarea personala, deschis, creativ.

Mama a incercat sa-mi transmita acele valori considerate calitati feminine. Apanajul femeilor. “Toate femeile care se respecta trebuie sa fie asa”, zicea mama. “Toate” – o cifra.

Tata a incercat sa-mi transmita acele valori care, pentru el, ii defineau umanitatea si unicitatea. Nu sexul. Apanajul omului. “Ca sa fii om trebuie sa vrei sa fii asa, si nu-i destul sa vrei, trebuie sa o si faci”, zicea tata. “Om” – individ.

Din mama a iesit inca o femeie. Din tata a iesit un om. Mama s-a inmultit. Tata s-a perpetuat.

Eu ce am facut? De inmultit, m-am inmultit - loteria sexelor a dat Ariannei tot o pereche de ovare, plus instalatia aferenta. Cat despre perpetuare… ramane in seama mea si a tatalui ei. Rezultatele? Peste vreo 20-25 de ani.