Dresajul de baza sau ce faci cu copilul pana pe la 3 ani

Da, bineinteles ca romanticele vor stramba din nasuri la cuvantul “dresaj”, dar de ce sa nu accepam realitatea? Pai ceea ce numim educatie, pana la varsta cand copilul dobandeste limbaj si, drept urmare, un inceput de umanitate, dincolo de forma, este de fapt dresaj. Este exact ceea ce da rezultate in cazul cainilor. Actiune – reactiune. Conditionare. Reflexe. Iti dau atentie cand meriti, nu-ti dau atentie cand faci urat. nu mananci acum, iti iau mancarea si ti-o dau la ora urmatoare de masa, cand ai sa rozi si lingurita. Acum dormi; daca nu dormi, stai in pat singura si urli, iar daca urli eu plec din camera. Si inchid usa sa nu te aud. O pocnesti pe soarca-mea afectuos peste fata in timp ce spui ostentativ “Au!”, te iau din bratele ei si te pun jos, ca ea te vede mai rar si e toleranta si nu-si da seama ca incurajeaza un comportament indezirabil. O dor obrajii, dar nu se supara.

La varsta asta, cand nu vorbesc mare lucru dar imping limitele pana unde li se permite, copiii au o lume alcatuita din cateva elemente si nevoi de baza – foame, afectiune, somn, distractie, igiena (adica lipsa bubelor la fund, starea de sanatate si lipsa durerii, altfel copilul nu ar simti nevoia de a fi curat) si experiente noi, multe si variate. O experienta este inclusiv ceea ce se intampla daca infigi un picior al papusii in fundul pisicii docile.

Eu, observandu-mi-o pe a mea, pot spune foarte clar ca pana pe la vreo 3-4 luni a fost un fel de planta urlatoare, care trebuia alimentata lactat o data la 3 ore, din fericire de la 2 luni cu pauza noaptea, ale carei colici au avut intoteauna o origine necunoscuta si, odata trecute, am zis amin si nu mi-am mai batut capul cu ele. Noroc ca au fost, spre deosebire de alti plozi, foarte rare din momentul fericit in care am decis sa renunt sa ma chinui cu alaptatul traditional si am aruncat ce mulsesem (o zeama chioara) la buda si am trecut la traiasca laptele praf (mamele adepte ale curentului booby-nazi sa nu zica nici “mau” – le doresc ascultare placuta de bebe cu colici).

Ei, planta mea urlatoare, care m-a facut de multe ori sa ma intreb ce naiba a cautat in burta mea, la un moment dat, nu foarte definit, a inceput sa reactioneze si la altceva decat la foame-satietate. Asta a fost primul breaktrhough, care mi-a dat o idee a propos de ce vor totusi femeile copii. Dar a fost doar o idee, pentru ca la un moment dat m-am plictisit ca doar sa isi arate gingiile goale intr-un soi de zambet primar si am asteptat urmatorul breakthrough.

Care s-a lasat asteptat, pana in momentul antologic in care am intrat in camera ei si i-am strigat lu’ ta-su: bai, ai pus-o tu in fund? El – Nu. Eu – atunci s-a ridicat singura! A facut treaba asta minunata pe la 8 luni si ceva, si pe urma am tot asteptat sa mearga de-a busilea. Nimic luni intregi. Se deplasa taras, ca o rama cu picioare si maini, asezandu-se in fund in punctul terminus al calatoriei de maxim un metru, reprezentat in principal de cate o jucarie lasata special pe podea.

Poate nici n-ar fi mers vreodata de-a busilea daca n-as fi avut pisica (a propos, cele care intentionati sa va dati animalele fiindca o sa nasteti, nu faceti tampenia asta! privati copilul de niste experiente uimitoare si benefice) si asta pentru ca o puneam in 4 labe si tineam amarata aia de Sfoara la 2 pasi de ea, si ea vroia sa puna mana pe Sfoara si asa a inceput sa aiba curaj sa dea din maini si genunchi sa sa se deplaseze altfel decat pe burta.

Nu mai zic cat a durat sa se ridice singura in picioare, cu aceeasi intrebare la al meu: “Ai pus-o tu pe marginea patului?” – “Nu!” – “A, s-a ridicat singura!” Alt breakthrough.

Am sa sar ajung totusi la momentul prezent, cand zice “haide”, “hai”, “nuvleau” (asta e un cuvant de sine statator, daca nu stiati), “Ana” (= Arianna), “Anana”, “mama”, “tati” (pai da, el merita diminutiv, eu NU), “nu”, “da”, “uiti” si alte chestii similare si foarte utile.

Acum am inceput dresajul de baza, ala in care eu ma chinui sa o fac sa priceapa ca scrumiera nu e un loc in care sa-ti infigi degetele si apoi sa le bagi in gura, ca talpile pantofilor nu sunt “papa”, ca nu e nimic interesant ingropat sub planta de aloe din balcon in care sapa frecvent si ca laptopul meu nu e pianul ei care face ca toti dracii deodata, fiindca are sunete de animale. Eu zic nu, ea zice da, si tot asa. Si se mai si uita la mine gales in timp ce zgarma in boxe, spre disperarea lu’ ta-su si amuzamentul meu evident.

Acum cateva zile am avut parte de primul tantrum, cu zbierete si urlete si lacrimi si muci, la care am reactionat si eu si ta-su cu o magistrala durere-n cot (dar si-n timpane) soldat cu o tacere brusca si plina de reprosuri dupa ce s-a prins ca nu-i da atentie nici macar pisica, plecata strategic din camera cu vacarmul. Dresaj.

Al doilea tantrum a fost adineauri, cand eu vroiam sa o culc si ea nu vroia, asa ca a aruncat cu biberonul de marginea patului si a facut ca un porc spinos taiat pe burta. Am pus-o in fund in mijlocul camerei ei si am plecat de acolo. Cat am scris asta, a stat sa mediteze, iar acum, chiar in clipa asta, a venit in patru labe in camera de zi, sa ne faca mintile tocanita de creier. In camera ei nu avea cine sa o asculte, asa ca a venit calma incoace si a inceput sa urle a alean. Termin deci postarea, inchid capacul laptopului si ma car in balcon la o tigara si o bere rece. Inchid usa la balcon.

Dresaj de baza.