greu si cu parcarea

Tocmai am citit ceva de mare valoare si tristete apropo de cum parcheaza diversi tarani prin bucuresti. Confirm, declar si sustin toate cele din blogul cu pricina.

Eu insumi am ramas blocat de mai multe ori de diversi idioti / nesmititi, care au senzatia ca e absolut ok sa parchezi unde iti vine si cum iti vine, chiar daca blochezi pe cineva. Dintre toate situatiile de genul asta am 3 de top (nu neaparat in ordinea asta).

1. La administratia financiara sector 5, iarna. Dupa ce imi fac nervii de rigoare cu vacile de la administratie (voi incerca sa explic detaliat in alt post de ce sunt vaci, pe scurt insa, in loc sa imi spuna o lista de probleme odata si bine mi-au zis-o punct cu punct, drum cu drum.; muuuuuu) – deci dupa ce ma enervez cu vacile, ies sa plec, ca am si alte treburi decat sa o frec pe acolo aiurea. Si ma trezesc blocat de un audi, care nu numai ca ma bloca, dar daca se tragea 5 metri mai in fata nu mai bloca pe nimeni. Numai ca asa cum vaca se balega unde ii vine si vita cu pricina (sex necunoscut inca) s-a parcat unde i-a venit, DESI AVEA UNDE SA SE PARCHEZE.

Am intrat pe toate usile diverselor institurii si cacaturi care sunt acolo si tin de adm financiara si am urlat numarul masinii. Bineinteles ca primii care au sarit erau gardienii, dar nu sa ma ajute, ci sa ma ameninte. Am amenintat si eu cu proces si am continuat sa urlu. La un moment dat apare o vaca grasa, care se tinea insa damzela, rujata fardata si cu ceva haina pana in pamant din blanurile unor biete animale omorate degeaba pt o vaca, si tipa la mine ca de ce sunt asa nervos, ca avea si ea o treaba. No comment.

2. Acasa, dau sa ies din parcare. Iesirea din parcarea blocului blocata fiind, ma sprijin in claxon, sperand ca totusi e unu care s-a oprit pt tigari or smth. Apare unu blestemand, ca ce, s-a parcat si el 2 minute, ce ma enervez si io acuma degeaba. Buuuun, iese idiotu si cand dau sa ies si eu intra altu. De fapt altii doi, ca la volan era vitelu si in dreapta boul genitor. OK, claxonez, fac semne, dau geamu jos, le explic ca nu se pot parca acolo , ca e iesirea din parcare etc. Si toti ei cu gura mare, ca ce, ca vreau sa parchez eu in locul lor. Nu, handicapati tata si fiu, vreau sa ies in pula mea din parcare. Si tu blochezi iesire nu doar pt mine, ci pt vreo 30-40 de masini care sunt parcate in jurul blocului. Intr-un final, cu contributia tiganilor care vand flori pe colt, se uita (pentru prima oara) in jur si intelege cam ce cacat erau pe cale sa faca, tot ei fiind cu gura mare. Ies si se cara, pleci si eu, asta e.

Au mai fost si calte cazuri, in unele situatii am chemat politia, evident politia neputiincioasa, ca ei sunt timorati si alte cacaturi. Si intr-o buna zi, cand dau sa intru in parcare:

3. Politia bloca intrarea. Adica fix politia, aia pe care de regula ii chemi la probleme dinastea. Claxoane, texte, scandal. Si la un moment dat se vede lumina pe fata gaborului si se prinde ce cacat a facut. Chiar el, aparatorul cetatenilor, cel care ne inspira “siguranta si incredere” s-a asigurat ca putem sa avem toata increderea ca nu o sa mai intram/iesim in/din parcare blocului.

Concluzie? Nesimtire, dispret si gura mare. Tziganie adica. Asta e orasul nostru. Si se vede zi de zi, de mult prea multe ori.

LE: dupa ce am publicat asta am primit un link care exprilca cu ce cacaturi se ocupa pulitia rutiera: de ce nu respectam politia

Operation: mindcrime I+II + extras – 30 iunie 2008 la Bucuresti

Ce am sa scriu acum nu se vrea o cronica, dar daca asta ii e dat sa iasa, fie. As vrea mai mult sa fie un fel de transcriere a momentului. Vreau sa-l tin minte.

Asta era unul dintre concertele pe care nu mi-as fi iertat sa-l ratez, asa ca am plantat gupilu’ la nasa si m-am grabit catre Arenele Romane, facand ceva slalom cu gand sa nu cumva sa se incalce regula concertelor din Romania si sa inceapa la fix. Am avut bafta pe drum de un WV cu un Mitica la volan (numar clar, B-cifra-MTK), care a fost un vajnic deschizator de drumuri, si am ajuns in plasa lui cu 15 minute dupa ora 8. Dupa vesnica problema cu gasitul unui loc de parcare, m-am inserat undeva unde sa nu tulbur pe nimeni si m-am grabit de ma dureau fluierele picioarelor, prin parc, catre Arene. In fata, lumeee! S-a intrat cu putin inainte sau dupa 9 jumate, timp in care am aflat ce-i mai naspa ca berea calda: berea calda pentru care stai la coada. Nu va intrebati ce cautam sa vreau bere daca am venit cu masina, pentru ca, in spiritul “legal, tot timpul legal“, am negociat la sange cu barbatul, sa beie el suc si apa si sa conduca la intoarcere.

Intram. Bodyguarzii politicosi, biletele citite cu cititor de cod de bare, budele ecologice miroseau a cirese si capsuni (pe bune!), stand de merchandise putin cam in drum pus, dar dupa imbulzeala, am judecat ca oamenii au fost incantati ca au gasit acolo de la albume la tricouri si chiar medalioane cu emblema trupei.

Eterna coada la bere, Tuborg si Skol, si la suc si apa, o surpriza destul de placuta fiind ca au avut Bucovina si nu Izvorul Minciunilor, precum si Pepsi, nu Cola. Aveau si senvisuri, pentru cei care venisera in graba de la munca si nu apucasera sa imbuce nimic pe drum.

Intalnesc cativa prieteni, stam la o tacla, surprinzator nu se plange nimeni ca intarzie show-ul, poate doar asa, cate o constatare. Incepe. Initial am crezut ca au dat drumul la ceva muzica pentru a indulci asteptarea, dar nu, asa incepe opera…tion: mindcrime I. Un intro care pregateste publicul pentru povestea completa si complicata care urmeaza. Nikki (protagonistul – Geoff Tate) este in spitalul de boli mintale, sedat, si retraieste in fiecare zi, intr-un singur minut, evenimentele care l-au adus acolo.

Subiectul, pentru cei care nu-l cunosc deja, am sa-l relatez pe foarte scurt, fara sa intru in detalii si fara sa fac vreo analiza, pentru ca banuiesc ca cine googleste poate gasi rapid rezumate). Cei care nu-l cunosc si nu vor un spoiler, sa sara peste urmatoarele paragrafe.

—– start of spoiler —–

Nikki este un tanar dezorientat care intalneste un soi de lider mistico-politic in persoana lui Dr. X, care il subjuga, ii da senzatia ca in organizatia sa beneficiaza de putere si il manipuleaza folosindu-se de slabiciunea lui, drogurile. La asta adauga si o femeie, ca o rasplata – dar relatia cu Mary, calugarita-curva, se transforma in iubire. Dupa ceva timp petrecut in organizatie, Nikki incepe sa realizeze in ce a intrat si cade in depresie. Lucrurile se complica atunci cand Dr. X decide eliminarea lui Mary si a preotului care a adunat-o de pe strazi (acolit al lui Dr. X) si solicita ca operatiunea sa fie executata chiar de Nikki. Nikki nu are mari probleme in a ucide preotul, care in definitiv ii facuse rau iubitei lui, dar ii este imposibil sa o ucida pe ea. Asa ca se horataste sa-l ucida pe Dr. X, dar esueaza. Pleaca. Intre timp, Dr. X rezolva chiar el “treaba” lasata neterminata de Nikki, determinand-o pe Mary sa se sinucida. Cand Nikki ajunge la Mary, o gaseste moarta. Din motive numai de el stiute, ca un ritual, ii da foc pe altar si fuge, rataceste pe strazi, mintea lui este din ce in ce mai ratacita. Se intoarce, il prinde politia si ajunge la spitalul de boli mintale unde este sedat si isi retraieste viata intr-un loop implacabil, un vacarm de amintiri, ganduri, imagini si rataciri.

Operation: mindcrime II – Povestea este ceva mai simpla – dupa ceva ani Nikki este din nou liber, chinuit de viziuni ale iubitei moarte, si urmareste sa se razbune pe Dr. X, pe care in sfarsit il gaseste, il prinde, il taraie in locul in care a murit Mary si il impusca. Moartea lui Dr. X insa nu-i aduce sperata alinare, dimpotriva, asadar Nikki, golit acum de orice sens sau de ceea ce parea ca ii oferise un sens (razbunarea), isi sfarseste cosmarul punandu-si capat vietii. (Ceea ce in principiu inseamna ca n-o sa avem Operation: mindcrime III. [grin]) Dincolo de moarte, Nikki o regaseste pe Mary intr-un happy end al vietii de apoi.

—– end of spoiler —–

Intrucat ambele albume sunt ceea ce se numeste “concept” si membrii trupei au mers in mod evident pe ideea de show sincretic, spre a atinge dezideratul de opera rock, asta au facut si la Arenele Romane in seara asta – piesele cantate in ordinea exacta, pentru a urmari firul epic, intr-un performance menit sa clarifice vizual si sugestiv subiectul, totul aditivat cu secvente proiectate pe un ecran mare, plasat in partea din spate a scenei.

Dincolo de un sound pe care eu, cu toate ca-s cam fudula de-o ureche, l-am perceput ca fiind perfect, am esuat in a “trai” ceea ce se intampla pe scena, in afara de interpretarea exceptionala a instrumentistilor si vocea impresionant de vie si nealterata (incredibil!) a lui Geoff Tate, completata firesc de Pamela Moore (Sister Mary). Luati-va o bere si ascultati albumele, cu cele mai bune casti pe care le aveti, intr-un loc aglomerat, seara, adaugati volum, priviti in interior cu pleoapele inchise orientate catre lumini in miscare si va puteti face cat de cat o idee despre cat de bine a sunat Queensryche in seara asta. O mica idee.

Dar, intrucat performance-ul a fost alcatuit dintr-un ansamblu, lasand la o parte componenta audio impresionant de reusita, trebuie sa spun ca cea vizuala a avut de suferit. Conceptual, intentia a fost excelenta – de a oferi publicului un spectacol complet, o experienta, un momentum. Vazand scena, decorul, miscare scenica odata cu primele acorduri, lumini si proiectia video, m-am pregatit pentru intentia celor de la Queensryche. Dar, pe masura ce spectacolul a continuat, am constatat ca interpretarea “actoriceasca” a dus lipsa de expresivitate, ca mimica si gestica erau fortat augmentate spre teatral, ca puteam sa numar pe degete starile exprimate (capitulare, disperare, durere, tristete, revolta, incrancenare, frica), stari interpretate necizelat si reduse la esenta, la baza, in contextul in care subiectul este unul al trairilor complexe si nuantate… si m-am resemnat la concluzia ca un muzician de exceptie nu este intotdeauna si actor de exceptie. Prestatia, din punctul asta de vedere, a fost mediocra.

De asemenea cred ca, daca nu as fi stiut care este subiectul celor doua “episoade” ale Operation: Mindcrime, nu as fi inteles mare lucru din ceea ce se consuma pe scena.

As fi curioasa cum ar fi fost daca ar fi fost prezent si (Ronnie James) Dio, care ar fi avut rolul lui Dr. X, si pe care l-am vazut in secventele video proiectate.

Finalul spectacolului l-am interpretat ca pe un “bonus” (fara bis), intrucat Queensryche a cantat cateva piese vechi (Best I Can, Another Rainy Night, Jet City Woman, Empire) care m-au facut sa uit de partea de “actorie”, totul terminandu-se cu cea mai frumoasa surpriza la care nu m-as fi asteptat – Silent Lucidity. Surpriza a fost atat de mare incat, chiar daca suna cheesy, mi s-a intamplat ceva ce nu mi s-a intamplat niciodata la vreun concert – mi-au dat lacrimile.

Concluzia finala? Show-ul Queensryche a meritat fiecare secunda petrecuta in seara asta la Arenele Romane.

%d bloggers like this: