Nu poti fi Pro Life daca nu esti Pro Choice

Aceasta postare a devenit oportuna datorita discutiei de aici, purtata cu Tatiana si Mogre, si se doreste a fi, pe de o parte, un raspuns datorat celor scrise de Tatiana si, pe de alta parte, o expunere a felului in care privesc eu spinosul, controversatul subiect al eternului conflict : Pro Life vs. Pro Choice.

Inainte de orice, vreau sa spun, ca sa fie foarte clar de la inceput, ca ideea de avort, personal, imi repugna. Am un copil, pe care mi l-am dorit timp de 10 ani inainte sa imi permit luxul de a-l avea. Am folosit anticonceptionale – nu va ganditi ca am avut probleme de fertilitate, nu asta a fost situatia – motivele pentru care timp de 10 ani am visat la fetita pe care o am acum dar m-am abtinut sa dau curs impulsului de a o face sunt simple si corecte (din punctul meu de vedere).

Sunt o femeie cu un sistem de gandire despre care nu doar eu, dar foarte multe persoane, atat barbati cat si femei, spun ca este androgin, balanta tinzand sa se incline catre reperele masculine; fara a-mi ignora cantitatea suficienta de estrogeni care ma determina sa ma supun intr-o oarecare masura naturii feminine, sunt totusi o femeie care prefera sa opuna ratiunea instinctului si intuitiei si al carei scop in viata nu este si nu va putea fi niciodata cratita – metonimie pentru intregul “conglomerat” al corvoadelor feminine naturale (am sa revin intr-o postare ulterioara cu motivul pentru care consider ca majoritatea “corvoadelor” feminine sunt ceva natural si nu tin de nesimtirea masculina si nici de discriminare, cum le place feministelor sa creada). In conceptul de “viata la cratita” includ asadar si cresterea de copii, indiferent ca e vorba de unul sau de 20. Scopurile mele in viata sunt complet altele. Pentru mine fetita mea nu a fost un scop in sine, ci o completare.

Daca m-as fi apucat sa ma inmultesc acum 10 ani as fi fost in situatia de a ma rata complet (nu detaliez povestea vietii mele, dar va asigur ca m-am bazat pe motive intemeiate pentru care stiu ca m-as fi ratat, desi la 20 de ani se considera in general ca omul este apt si din punct de vedere psihic pentru procreere) si, in acelasi timp, as fi esuat in dorinta materna fireasca de a fi capabila sa-i ofer copilului meu tot ceea ce este mai bun, in afara de fireasca afectiune materna si necesarul de hrana si imbracaminte. As fi putut sa o iubesc, sa o hranesc si sa o imbrac, dar atat. As fi acoperit exclusiv nevoile ei de baza, conform piramidei lui Maslow, fiind incapabila sa trec la nivelele superioare. Am fi fost amandoua (sau amandoi, daca as fi facut un baiat) doua vieti mediocre intr-o lume la fel de mediocra. Pentru o persoana ca mine, mediocritatea este intrucatva echivalenta cu moartea spiritului, cu ratarea umanitatii si stagnarea in stadiul de animal (si folosesc si voi folosi acest cuvant in postarea de fata nu in sens peiorativ, ci in sens natural).

Sa-si linga puiul, sa-l alapteze si sa-l intarce este in stare orice femela din regnul animal, inclusiv omul. Dar, orice pui de om se poate umaniza, depasind acest stadiu (repet, nu in sens peiorativ, ci in sens natural) numai daca are posibilitatea de a se umaniza, prin educatie si prin efortul parintilor de a-i forma capacitatea de a dezvolta o gandire independenta (repet, independenta! nu vreau si ma voi stradui sa-mi invat copilul sa gandeasca singur, ceea ce nu inseamna ca doresc sa gandeasca asa cum gandesc eu, desi mi-ar placea – imi doresc sa fie capabila sa GANDEASCA singura). Continue reading

Politisti care-si fac treaba

Astazi dimineata mergeam spre firma impreuna cu Mogre. Abia ieseam de pe strada mea cand vad in fata o caruta stationata, dau sa emit un protest impotriva zilnicelor si guturalelor “Fiarrrreee veeeechi!” care imi toaca nervii si imi intrerup somnul si VAD. Dincolo de caruta, proprietarii atelajului, cu mutre ce exprimau un soi de ofuscare impertinenta si o masina de politie cu doi politisti dintre care unul scria o amenda.

Il rog pe Mogre sa opreasca langa politisti, cobor geamul si le multumesc.

Expresia de pe fata lor m-a facut sa scriu aceasta postare. Dupa o secunda de nedumerire amandoi s-au luminat brusc la fata. Ma gandesc ca oamenii astia nu prea au parte de multumiri si, in orice caz, numarul aprecierilor fata de munca lor este anulat de numarul injuraturilor. Ma gandesc ca orice om, indiferent de meseria lui, dincolo de recompensa financiara, mai are nevoie si de apreciere pentru a munci mai bine si cu placere.

Oameni buni! Oamenii astia sunt angajatii nostri. Lucreaza pentru noi. Noi suntem patronii lor. MULTUMITI-LE politistilor atunci cand ii vedeti ca isi fac treaba. Multumiti-le chiar si atunci cand primiti chiar voi o amenda, daca este corecta. Daca vom face asta, cat mai multi dintre noi, s-ar putea ca, in timp, sa avem si noi parte de surprize placute.

Sarac, da’ nesimtit

Acu vreo 3 luni menajera mea mi-a spus ca nu mai poate sa vina, ca si-a gasit un nou job care nu ii mai permite sa vina saptamanal, cum venea de obicei.

Asa ca, vreau nu vreau a trebuit sa caut o alta tanti, preferabil prin recomandari, ca macar sa am speranta ca nu pleaca cu ceva din casa daca o las singura. O gasim pe una pana la urma, care anuleaza prima vizita, ca ea trebuia sa mearga nush unde, dar vine la a doua vizita stabilita. Se apuca sa faca curat, dar face numai partial, ca vezi doamne la ora 2 trebuia sa fie nu stiu unde. Cand sa ii dea C banii (negociati deja) spune ca nu are cum sa dea rest de la un milion, sa nu se supere dar data viitoare sa ii dam mai putin sa compensam.

In ideea ca e serioasa si vine pe recomandari (asta chiar asa era), C ii da banii si stabileste urmatoarea intalnire. La urmatoarea intalnire, dam totusi un telefon inainte ca sa aflam ca nu mai vine pt ca fiul ei a patit nush ce si e internat in spital. Asta era deja acu o luna. OK, asta este, o intrebam cand anume crede ea ca poate (doar sanatatea fiului ei este totusi mai importanta), ea alege o zi cand stie ca poate, zi in care bineinteles nu apare. Telefonul inchis, pe fix nu raspunde nimeni, dupa vreo 2 zile dam de ea – cica fusese la fiul ei la spital.

Eu incep deja sa marai si zic sa cautam pe altcineva, eventual din ziar si sa stam sa o pazim, C zice ca vaaaaai, saraca femeie, cum pot sa fiu asa rau, ca daca fiul ei e in spital, e normal sa o intelegem. Dar deja era o mare probabilitate ca fiul ei sa nu fi fost in spital, sau eventual sa fi fost pentru un deget scrantit. Whatever, mai incercam.

Din nou stabilim o zi, din nou asteptam ca prostii, sunam din nou dupaia si aflam ca ea retinuse gresit numarul de telefon, ca a fost la fiul ei la spital si ca vroia sa sune dar avea numarul gresit. Pentru mine era deja clar: tzeapa. Stabilim totusi o noua zi, peste aproape iar o saptamana, ca trebuie sa plece la tara. Of, unii oameni au “multe mari probleme” si dau din una in alta. Si mai mult, au intotdeauna o scuza. Continue reading

%d bloggers like this: