Mansarda casei de familie (2) – Buha

Ne mutasem noi de curand, apucasem sa aranjam sumar, sa bagam tot calabalacul prin tainite si sa ne instalam cat de cat comod – asta inseamna ca reuseam sa ne gasim lucrurile de imbracat dimineata si aveam calculatoarele puse in priza si functionale. Nu si net. Netul a mai durat vreo doua luni sau poate chiar trei si a fost mare pelicaneala.

Spuneam ca inaintea noastra statuse la mansarda una din verisoare – familie de olteni de la Pisc, multi si veseli, si curiosi ca pisicile – asa ca verisoara a venit in vizita pe neasteptate si nechemata, asa cum vii la familie, sa surprinda noua viata la mansarda de unde ea plecase sa se faca femeie la casa ei. Si sa ma vada pe mine, care ii fusesem ascunsa privirii amar de vreme, spre necazul ei si indiferenta mea totala, care, gratie felului in care al meu rosteste cu greu trei cuvinte pe zi, si numai cele absolut necesare, era complet justificata de faptul ca, inainte sa aflu ca s-a eliberat mansarda, nici nu stiam ca exista.

Si vine verisoara, un fel de viezure mititel si roscovan, pe tocuri late, vorbareata ca o paraitoare, inspecteaza, stramba din nasuc, admira aragazul, isi aminteste fiecare mobila si ce facea ea cu ea diferit de noi, apoi iesim sa fumam o tigara in curte. Ca sa socializam si cu soacra-mea, care arareori urca pana la noi. Si se aseaza ea pe ciuci, olteneste, cu tocurile piezise sub fund, si zice: “Auzi, da buha din pod mai e?” Eh, asta era ceva neasteptat, nici nu banuiam ca podul poate fi culcus de buha. Am aflat ulterior ca putea adaposti cu generozitate fel si fel de vietuitoare, dar atunci, pe moment, importanta era buha. “E o buha in pod?“, intreb, ca sa provoc o avalansa de detalii. “Da, buha de-aia, cucuvaie, care pupaie noaptea cand moare careva, am intrat eu odata in pod sa iau niste cartofi si m-am speriat de ea si de atunci n-am mai intrat, da’ n-a pupait niciodata“, zice, trecandu-si fundul de pe un calcai pe celalalt si tragand a amintire si usurare, din tigara.

Urmeaza o ampla conversatie despre buha si cum mor numai vecinii, ca nu anunta cand mor ai casei, ca pe aia ii apara de rele, ca de-aia alege casa, sa nu moara nimeni in ea, se face seara, intram, eu – atza la pod sa caut buha. Mie nu mi-e frica de vietuitoare, fie ele si penate si nocturne, cu exceptia gainilor, care-mi sunt nesuferite pentru ca te privesc banuitoare cu un singur ochi si nu stii cand sar sa te ciupa, doar ca ma gandeam sa nu fi murit aia pe acolo si sa ne trazneasca vreun miros, sa nu stim de unde vine, asa ca mai bine s-o gasesc si s-o zburatacesc afara, sa se duca in tei, ca pupaza lui Creanga. Nimic. Nici urma de buha in pod, nici macar vreun gainat mai acatarii, in afara de cele de vrabie si de gugustiuc.

Somn.

A doua zi, forfota mare pe hol, falfait de aripi, mamaie tipete si batut din picioare “ptiu, fi-ri-a dracu’, pe unde-ai fi scapat!”

Buha!” imi zic, trag ceva pe mine si ies. Scot capul pe usa si zbarrrr, inchid ochii reflex, aripi, pene, dau din maini ca morisca sa scap de zburatoarea speriata, deschid ochii si vad o gaina. E, uite ca exista zburatoare care nu-mi plac decat in ciorba, asa ca strig la mamaie, care dracuia amarnic un etaj mai jos: “Mamaieeee, e o GAINA aici!!!

Liniste o secunda, gaina se ghemuise rasufland cu spaima intre usa si perete, cu ciocul deschis si sunt sigura ca se pregatea sa ma ciupa; aud: “Aii, prinde-o, fi-re-ar ea al dracu, ca a scapat si s-a dus sus“.

Pasa-mi-te, mamaie tinea sechestrate in balconasul “Romeo si Julieta” de la etajul ei, ca la vreo sase, poate sapte gaini ouatoare. Si asa am aflat de unde aducea mamaie mai in fiecare zi oua proaspete sa mancam ca-s bune la micul dejun si cum avea atata spor la copt placinte.

One Response

  1. Da, verishoaramea asta mica era o vorbareatza de dadea contoarul de cuvinte peste cap. Bineinteles ca avea si timbrul pe masura, sa penetreze calumea mediul incojurator, vai de barbacsu. La un moment a fost un fel de mini scandal, ca faceau baitza pe cap in bucatarie, ca nush ce nu mergea la bae. Nu mergea fiinca mamaie si tataie nu prea se omorau cu reparatu mansardei, din diverse motive, lipsa de bani, zgarcenie, plus ca locatia fusese multa vreme un fel de depozit de dulapuri, covoare, aspirator din 1950, si alte boarfe, toate bune, bineinteles. E, si cum faceau ei baitza in bucatarie, scurgerea casei, ansamblu-instalatie care nu mai este de mult la prima tineretze (si aici nu ma refer la altfel de instalatie), cam picura. Cum tzava era ingropata in perete, evident ca picura in perete. Urmarea: clasica pata plus huma (ca lavabila este overatted) care se umfla in zona respectiva, adica la mamaie in bucatarie.. Da’i, inspecteaza. vezi ce se intampla, mergi pe fir. in fine, pan la urma a chemat tataie un mester bun pe care il stia el, si a copciolit ceva la scurgere. Revenind la buha….bai, deci buha se stie ca prevesteste moartea, testele au dovedito, oriunde canta buha, oamenii mor. Pana la urma. Acu imi dau io seama ca de fapt buha (pe care o stiu din copilarie pacolo pe langa casa – acu nu stiu daca era aceeasi buha, care la final era batrana si bolnava, da tot se incapatana sa vina la casa mea, SAU veneau generatii dupa generatii, ca un fel de legacy), vroia niste carne de gaina, ca i se acrise de atata perishor de guzgan.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: