Si totusi, o sa vada animalele de la Zoo…

Foarte multa vreme am spus, cu acea incapatanare atat de caracteristica mie, ca eu n-o sa-mi duc niciodata copiii la Zoo. Pai ce sa vada la Zoo, ziceam. Animale chinuite? Animale in custi? Animalte triste? Animale flamande? Animale cu comportamente deviante, care se izbesc cu capetele de gratii sau privesc ore in sir in gol, de la atata singuratate si detentie si lipsa spatiului suficient? Nu, ziceam, cand o sa am un copil o sa vada lei pe Discovery si gata. O sa aiba atlas, poze, carti colorate si gata. O sa vada pisicile, pentru ca va creste cu ele, si gata. O sa vada cainele, pentru ca e omniprezent in varianta metisa pe toate strazile, si pentru ca au socrii mei un chow-chow in curte, cu limba curios de mov cu tot, si gata. O sa vada calul, vaca si gaina, pentru ca ai mei (socrii si bunicii Barbatului, adica mamaie si tataie) au casa la tara, si gata. O sa vada soparla, cu putin noroc, in excursii montane, si gata. A, si ursii gunoieri, dar liberi, de departe, ca sa nu fie periculos, si gata. Si gata. Atat o sa vada, restul in poze si fara chin, fara durere, nu in detentie, nu in conditii oribile, nu cusca goala, ca cea a elefenticii Gaia, moarta din prostie si din incompetenta.

Dar acum o am pe fii-mea.

Si acum, printr-un ciudat mecanism pe care mi l-am autoconstruit inca de cand eram copil si care nu ma asteptam sa functioneze, imi amintesc. Cu fiecare pas pe care il face zgamba asta mica… si cu fiecare gest, sunet, situatie. Imi amintesc ce vedeau ochii mei de copil in situatiile care niciodata nu vor fi noi pentru parinti, ci doar demult uitate.

Suntem adesea prea formati, prea decisi, prea ocupati ca sa ne mai amintim de noi inainte de stabilirea identitatii, a valorilor, a comportamentelor trecute si paratrecute prin filtrul gandirii de adult.

Acum cateva minute am realizat. Mi-am amintit.

Iubesc animalele. De cand eram mica. Am bocit ore in sir dupa ce am omorat din greseala o furnica. N-am putut sa mananc din supa in care era o bucata din gaina pe care o hranisem cu rame, in balcon, si pe care mama a decis la un moment dat sa o transforme, din vietuitoare, in aliment. N-am vorbit cu mama doua saptamani dupa ce a dus o pisica, pana cand nu am mers in vizita la noua ei locuinta si m-am asigurat ca e fericita si hranita acolo.

Dar… de ce iubesc animalele? Unde si cand, in copilaria mea, s-a petrecut acel declic, cand s-a stabilit acea legatura, empatica, indestructibila, care m-a facut sa iubesc animalele, sa respect viata si sa incerc sa ajut?

Si, mi-am amintit.

Eram mica, mica de tot, cred ca de-abia invatasem sa merg, si mama m-a dus la Zoo. Si mi-au aparut in minte, clar si real, ca si cum s-ar fi intamplat ieri: caprioara uda si plina de namol, care statuse probabil in apa, sa se racoreasca, lingandu-si puiul care se impiedicase, se lovise si plangea; cerbul (sau capriorul) fara un corn care isi freca ciotul ramas, plin de sange uscat, de gratii; copilul care impungea cu batul un ponei, care il privea cu o resemnare atat de pasiva si nu a incercat nici o secunda sa plece de langa gard; leul schilod si costeliv care zacea la soare, cu muste roindu-i pe langa bot si pe ochii inchisi, intr-o cusca fetida; elefantica Gaia… elefantica Gaia… elefantica Gaia…

Arianna va merge la Zoo. Poate chiar zilele astea. Eu am sa fiu revoltata, am sa fiu frustrata, am sa ma ingrozesc… dar poate ca ea, percepand totul asa cum numai cand suntem copii o facem, poate va simti si va integra altceva. Acolo unde la mine va fi furie, la ea va fi, poate, iubire.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: