Zilele Bucurestiului – incredibila tristete + politia rutiera la “datorie”

Si au venit Zilele Bucurestiului. Nu stiu cum a fost ziua, decat din ce mi-a scris al meu pe messenger (ca el a muncit sambata asta), adica urmatoarea chestie: “Bai, zilele buCURrestiului.. Zici ca e “De ce trag clopotele Mitica”; mahala. Deci Zilele Bucurestiului din mahalale. Ma uitam, era un card de oameni care se tinea dupa o caruta d-aia cu <<cheflii>>. Si dupa lautari…

Azi am fost toata ziua incredibil de depresiva (o fi de la cele doua saptamani de nefumat, o fi de la naiba stie ce altceva, ca nu-i soare afara, ca fii-mea e bleaga si nu vrea sa mearga pe picioarele ei decat acasa, ca mi-a picat glicemia in pantofi pentru ca nu mananc nimic dulce, dracu’ stie). Intrucat azi am fost toata ziua, dupa cum spuneam, incredibil de depresiva, pe la 12 noaptea mi s-a pus pata sa ies din casa, pentru ca am auzit bubuielile artificiilor, ca doar Parcul Izvor e la o aruncatura de batz. Si am iesit din casa, catre minunatul parc bucurestean (ce-o ramane din el dupa ce a fost trepadusit azi si va fi si maine) Izvor.  Si o luam pe jos. Cu ploada cu tot, ca na, cum s-o lasi singura acasa? Si cu carut, ca na, cum sa mearga ploada mea pe propriile picioare??? Am luat-o pe cheiul garlei infecte numita Dambovita, in mijlocul careia plutea, in singuratate, ca un fecalom intr-o balta, o barca parasita cu un steag infipt in ea. Pe steag scria “Zilele Bucurestiului”, si intreaga scena, pentru mine, care chiar iubesc orasul asta, a fost de o nesfarsita tristete. Se auzeau rafale ca de mitraliera, sacadate, ciudate, cu reverb in zidurile caselor, ca la razboi. Desi stiam ca sunt artificii, poate si pentru ca de pe cheiul Dambovitei nu se vedea nimic, doar bubuiturile sacadate se spargeau in pereti, atmosfera era mai degraba funesta decat de sarbatoare… Pur si simplu, m-am simtit ca dupa razboi, cand lumea sarbatoreste si plange. Sarbatoreste ca a scapat si plange ca nu mai are pe nimeni. Continue reading

%d bloggers like this: