Zilele Bucurestiului – incredibila tristete + politia rutiera la “datorie”

Si au venit Zilele Bucurestiului. Nu stiu cum a fost ziua, decat din ce mi-a scris al meu pe messenger (ca el a muncit sambata asta), adica urmatoarea chestie: “Bai, zilele buCURrestiului.. Zici ca e “De ce trag clopotele Mitica”; mahala. Deci Zilele Bucurestiului din mahalale. Ma uitam, era un card de oameni care se tinea dupa o caruta d-aia cu <<cheflii>>. Si dupa lautari…

Azi am fost toata ziua incredibil de depresiva (o fi de la cele doua saptamani de nefumat, o fi de la naiba stie ce altceva, ca nu-i soare afara, ca fii-mea e bleaga si nu vrea sa mearga pe picioarele ei decat acasa, ca mi-a picat glicemia in pantofi pentru ca nu mananc nimic dulce, dracu’ stie). Intrucat azi am fost toata ziua, dupa cum spuneam, incredibil de depresiva, pe la 12 noaptea mi s-a pus pata sa ies din casa, pentru ca am auzit bubuielile artificiilor, ca doar Parcul Izvor e la o aruncatura de batz. Si am iesit din casa, catre minunatul parc bucurestean (ce-o ramane din el dupa ce a fost trepadusit azi si va fi si maine) Izvor.  Si o luam pe jos. Cu ploada cu tot, ca na, cum s-o lasi singura acasa? Si cu carut, ca na, cum sa mearga ploada mea pe propriile picioare??? Am luat-o pe cheiul garlei infecte numita Dambovita, in mijlocul careia plutea, in singuratate, ca un fecalom intr-o balta, o barca parasita cu un steag infipt in ea. Pe steag scria “Zilele Bucurestiului”, si intreaga scena, pentru mine, care chiar iubesc orasul asta, a fost de o nesfarsita tristete. Se auzeau rafale ca de mitraliera, sacadate, ciudate, cu reverb in zidurile caselor, ca la razboi. Desi stiam ca sunt artificii, poate si pentru ca de pe cheiul Dambovitei nu se vedea nimic, doar bubuiturile sacadate se spargeau in pereti, atmosfera era mai degraba funesta decat de sarbatoare… Pur si simplu, m-am simtit ca dupa razboi, cand lumea sarbatoreste si plange. Sarbatoreste ca a scapat si plange ca nu mai are pe nimeni.

In fine, inaintam si gasim masini parcate ca la balamuc, adica in devalmasie, peste tot, si pe trotuar, in asa fel incat sa nu se poata trece. A trebuit sa mergem cu copil si carut, pe strada. Ajungem la colt, vad doi politisti de la rutiera pe “malul” celalalt, asa ca mi se aprinde spiritul civic si ma duc la ei. Incerc sa redau cat mai fidel conversatia care a urmat:

– Buna seara, vad ca sunteti de la rutiera…
– Buna seara, da.
– Vedeti dumneavoastra sirul acela de masini? Toti au parcat in asa fel incat nu se poate trece pe trotuar, a trebuit sa vin cu carutul pe strada…
– Pai si ce sa le facem, ca azi e o zi speciala…!
– Adica in zilele speciale nu e nevoie sa se respecte legea?
– Pai unde sa parcheze, daca nu sunt parcari? Cand or sa fie parcari in Bucuresti, atunci da, dam si amenzi… si nu-i putem amenda pe toti!
– Pai nu pe toti, dar macar pe cei care si incalca legea, si incurca! Pe nesimtiti, adica!
– Haideti, doamna, dumneavoastra daca aveati masina cum parcati?
– Am masina si conduc de 11 ani si niciodata nu am parcat sa incomodez pe cineva. E vorba de bun simt, atata tot.
– Poporul asta nu poate fi educat, doamna, decat cu biciul… ce le face o amenda?
– Dar biciul legal pe care il aveti este exact asta! Amenda!

Am dat-o in filosofie. Asa ca am zis frumos la revedere si am plecat, cu gandul la concluzie – politia rutiera face exceptie de la lege in zilele speciale, admite ca nu-s parcari si oamenii parcheaza pe unde apuca si nu intelege ca, daca macar pe nesimtiti i-ar amenda, s-ar mai imbunatati lucrurile… halal zile ale Bucurestiului… de ziua lor, Bucurestenii sunt mai nesimtiti decat in orice alta zi a anului. Nu?

De fapt, e normal.

Mai departe.

Ajungem in parc, unde e o ingramadeala blegoasa. Adica oameni la mese, vorbind masurat, niciun betiv vesel, muzica deloc (fiindca e trecut de 12 noaptea sau e pauza?), mutre plictisite la o bere chioara cu mici. NUMAI mici. Romanul nu da la ora asta decat tocatura. O bucata cinstita de porc (vita nici nu indraznesc sa pomenesc) nu gasesti. Numai si numai mici. Mici pentru Mitici. Luam cate o bere si ne asezam la o masa, cea cu mai putine resturi pe ea. Vine un nene sa ne vanda porumb fiert. Vreau si iau. Un nene foarte simpatic, de altfel. Porumbul, incredibil de bun. Atat a fost minunat la Zilele Bucurestiului in seara asta – un porumb fiert de la un nene care nici macar nu era printre organizatori, carora aspectul asta le-a scapat. Care au crezut ca tot bucuresteanul se bucura la niste artificii, niste bere, niste mici si scutire de amenzi pentru parcare ilegala si aiurea in aceste zile… cu totul speciale.

Imi vine sa zic “Sictir”, ca Mogre… dar pana si asta parca mi-e lehamite sa zic. Si, cand ma gandesc cati bani de la contribuabili s-au dat pe organizarea halimaiului… ma apuca si nervii. Dar nu suficient cat sa ma scoata din starea depresiva. Ma duc sa dorm. Cred. Daca nu, inseamna ca am insomnie.

Later edit: am insomnie.

6 Responses

  1. marfa finalul

    zic eu: SICTIR !

  2. Dulcea mea Doamnă,

    Acum, că-ți citesc însemnarea, îmi dau seama înmărmurit că tu ai fost muza cea sublimă, ce mi s-a arătat în fața ochilor în acea seară. Oare știi că în mulțimea ce se revărsase pe străzile urbei, spre a a celebra valorile noastre civice, mă număram și eu, spirit candid de sanchilot, în căutarea inspirațiunii? Zdrobitor.

    Mă recompuneam după un amoriu eșuat, mâncând un mic cu muștar și încercam să iau parte la simțământul euforic al masei. Însă mărețiunea solemnă a Dâmboviței și însemnătatea filosofică a curgerii ei neîntrerupte mă împiedicau de la o participare de intensitate la marele eveniment și mă abandonau unor cugetări amare.

    Și tocmai atunci ataraxia mea fu curmată cu violență, căci te văzui certându-te cu agenții ordinii publice. Mi s-a părut că văd pe Marianne a lui Delacroix, mânând populațiunea Parisului către izbânda civică. Astfel că s-a năzărit în mine un spirit de revoltă în contra tiraniei nemiloase a edililor. Mi-am spus că-mi voi pune și eu condeiul la luptă în sprijinul prințipurilor cetățenești. Pierzându-te însă din vedere și neavând forța de a crede în inspirațiunea de moment, ataraxia mi-a revenit și mi-am mai luat doi mici, pierzându-mă în visările mele.

    Dar acum că te-am regăsit, când știu că muza mea există și că nu a fost o simplă nălucire, voi adopta și eu o atitudine dârză.

    Închei această epistulă cu speranța că te vei gândi la mine,

    Dinu

  3. Aloooo, jiji, ramasesi blocat in secolul 18? Vezi ca computerul meu (si al tau) indica secolul 21, anul 2009!!!!

  4. Dinule, incepi sa ma plictisesti.

  5. Omu’ vrea sa are umor, apreciati si voi pozitiv straduintza, nu fiti bulangii! :-)))

  6. A avut, dar deja se repeta, asa ca a devenit plictisitor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: