Marti seara fii-mea ne-a speriat cu 41 cu ceva, asa ca am ajuns la spital. Am intrat la consult, totul incredibil de ok, rapid, profesionist chiar. Diagnostic incert insa: infectie, probabil bacteriana, suspect ITU (adica infectie pe undeva in tractul urinar); din pacate, doar cu febra ca simptom si leucocite usor peste normal, cam greu sa pui un diagnostic sigur si te bazezi pe statistica – si eu ma gandisem tot la o infectie urinara, la halul ala de temperatura. Asa ca, de comun acord cu doctorita, stabilim ca mergem acasa si revenim dimineata, la ora 7 fix, sa ne internam pentru investigatii. Respectiv sumar de urina, urocultura si inca o hemoleucograma. Bun, toate ok, asa facem.
De la acel 7 dimineata miercuri pana joi la 12 am trait un calvar. Spitalul romanesc, casa surprizelor neplacute, a disconfortului si a hartogariei, locul de unde iesi la aer si la soare ca dintr-un lagar de concentrare. Incredibil.

In recipientele astea se aducea ratia de lapte pentru sugarii internati. Ceausescu traieste!
Primul pas la internare este “sala de igienizare”. Suna pompos, si de fapt e o camaruta meschina in care o tanti – de obicei corpolenta (cred ca e in fisa postului) te pune sa te dezbraci, desigur de fata cu ea, si sa te intolesti in zeghe pijama. Normal (!?) ca nu ai voie sa tii in rucsac hainele “de strada” (oare… ca sa nu poti sa fugi?), ci trebuie musai sa le lasi la “apartinator”. “Dar, stiti, bolnava nu sunt eu… e asta mica!” Sec: “Asa e procedura!“. Copilul are febra mare, banuim ITU, adica naspa, nu e timp de facut valuri, deci… fie. Dau din umeri si ii explic ca eu nu pot sa ma dezbrac de fata cu ea. Zice acru: “Nu ma uit!“. Are de facut hartii. O cred. Ma imbrac in pijama. Ma simt brusc prizoniera. “Haideti!“, zice. Cu pijamaluta in mana – “Pai, n-am schimbat-o pe asta mica!” – ma mir. “Pe ea o lasam asa“. A, bun, asadar doar mama trebuie sa fie in pijama, copilul poate sa stea in blugi. De tinut minte.

Salteaua gaurita si plina de galme asezata pe un cadru din platbanda metalica indoita, ruginita, rupta, totul fixat cu arcuri vechi de un cadru din metal cu vopseaua sarita.
Ajungem la etajul la care trebuie (am aflat abia pe urma care) si suntem duse intr-o camera cu suporti de metal cu vopseaua sarita peste care sunt asezate niste plapumi vechi, pe post de saltele, cu gauri si galme. Au cate o perna mica si un cearsaf care pare totusi curat in ciuda urmelor de iod ramas de la tratamente de mult trecute. Iod sau sange. Cred ca, totusi, iod. Sau sper. Nu s-a mai investit NIMIC aici de douazeci de ani si mai bine. De cand a donat BUDIMEX-ul bani sa se faca spitalul, cred. Acum se aduna tot asa, bani din donatii, sa se refaca macar putin spitalul. Sa intinda pe jos o pardoseala din PVC special, din ala antiderapant, sa se vopseasca peretii, sa se scoata infectia aia de faianta numai buna de decor pentru o urmare la cosmarul cu Freddy Krueger. Sa nu dormi niciodata in spital!
Ma uit in jur sa-mi vad colegele de suferinta si copiii, mai ales copiii – prefer sa stiu daca e vreunul cu vreo bolesnita care s-ar putea lua; n-am chef sa internez fata cu una si s-o scot cu alta de acolo. In jurul meu se vorbeste o limba pe care nu o inteleg, dar din care prind franturi: “dom“, “pizdă”, “nasol“, “sokeres“, “ja!“. Vine doctorita; uneia (copil, dar de 15 ani, adica probabil si maritata!) ii zice ca are vulvovaginita bacteriana si infectie urinara si ca trebuie sa vada ce creste in vasele petri. Shrug. Cata vreme nu se transmite prin aer, pot sa ma relaxez. Mai tarziu mi se confeseaza una cu hepatita B si HPV (ala, de nu vor imbecilii antivaccinalisti sa se vaccineze fetitele impotriva lui, foarte bine, ca si asa suntem multi!) care, cu boalele astea cu tot, s-a reprodus pentru ca ea si-a dorit mult copilul. Vai. Nici astea nu se iau prin aer, deci ok. Rezist. Rezistam.

Icoana cea inutila in salonul-abator.
Peretii, de abator. Faianta alba, ciobita, peste tot. La loc de cinste, inutila si penibila, o icoana. Calendar ortodox in lift. Calendar ortodox in cabinetul asistentelor. Cald. Oribil de cald, simt ca ma sufoc si realizez ca febra fetei n-are cum sa treaca in caldura aia. Ma duc plina de speranta catre fereastra, constienta ca va fi nevoie sa explic populatiei ca nu se moare de la curent si ca va trebui sa apar ideea macar pana se aeriseste sandramaua. Stupoare! Ferestrele, desigur, termopane (unica investitie, probabil o fi avut unul un smen cu termopane), nu se pot deschide! Se pot doar “crapa”, iar balamaua este fixata jos, ca deschiderea sa fie pe sus si nici sa nu sara careva pe geam, dar nici fir de aer sa nu patrunda. Simt ca mor. Fii-mea e exasperata si urla. A urlat 24 de ore in sir, cu mici pauze in care am agonizat amandoua, in dorinta de a prinde un pic de somn, in caldura cu miros de puroi, pe salteaua umpluta cu vata facuta gheme, in urletele altor plozi si in tarsaitul continuu de papuci de pe holuri.
In fine. Am aflat ca pot supravietui fara sa beau apa, fara sa mananc si fara sa fac pipi 24 de ore. Pe la 8 dimineata mi-am impus sa ma duc totusi la buda. Buda. Normal ca vasul de WC nu avea capac, dar nici nu ma asteptam sa aiba. Dar nici usa la “cabina” de dus… asta a fost prea de tot. Sa te speli stiind ca in orice secunda poate intra peste tine un “copil” de 15-16-17 ani, asta in conditiile in care numai mamele au voie sa se interneze cu copiii, nu si tatii! Adica orice tanar pana in 18 ani, cu erectii matinale cu tot, poate sta relaxat pe patul de alaturi de mamica de 19 ani internata cu sugarul ei, ca nu-i problema!… dar un tata de 30 de ani nu poate sa stea cu copilul lui, daca mama nu poate sa stea sau nu exista! Pe langa faptul ca e absolut descriminatorie, regula asta mai e si imbecila. Pai ce il opreste pe tanarul de 17 ani sa aiba vise erotice dupa ce contempla bucile materne dar suple ale tinerei de 19, daca asta e marea problema a spitalului? Ce-i opreste sa se distreze nocturn pe scarile dintre etajul 6 si etajul 7? Nimic! Atunci de ce nu ar avea voie un tata sa se interneze cu copilul lui?
Dupa o noapte de groaza, vreau sa plec. Mai ales ca facusem o vizita si pe la ORL si vazusem cu ochii mei amigdalele pline de puroi din gatul fetei. Nu-s idioata; stiu ca si amigdalele dau febra mare si mai stiu si ca e putin probabil sa existe doua infectii severe concurente in corp. E posibil, dar putin probabil. Corelat cu urletele la masa si cu faptul ca am stat dupa un pipi pentru urocultura o gramada de timp fara sa faca fii-mea o picatura (la infectie urinara ar fi facut cate putin si foarte des, cu strigaturi!), concluzia mea de specialist in propriul meu copil a fost clara – e amigdalita, iar ceftriaxona cu care s-a inceput tratamentul cand era suspecta de ITU nu e buna (aia merge la E.Coli, pe tract urinar), de aia nu cedeaza febra, trebuie altceva… si hai acasa! Pentru niste galci nu are sens sa facem purici in spital. Am spus asta doctoritei si, dincolo de situatia penibila in care a trebuit sa insist pe varianta mea (si s-a dovedit ulterior ca am avut dreptate, logic, intotdeauna am) m-am trezit ca trebuie sa semnez o hartie pe care era trecut, la rubrica de diagnostice, “probleme severe de complianta parentala“. Faza la care am facut scandal. Adica, daca faci imprudenta de a nu fi un ignorant si daca indraznesti sa iti aperi punctul corect de vedere, esti “sever incompliant” in sistemul de sanatate romanesc!

Interesant diagnostic, plus ca nu eu eram pacientul de diagnosticat...
La o jumatate de ora dupa ce am ridicat vocea explicand ca nu e normal nimic din ce se intampla si vorbind la telefon despre reclamatii la Colegiul Medicilor si la Minister si la mama naibii, timp suficient si sa aud Hristosi inaltandu-se de zor si imbecil in jurul meu (s-au adus oua colorate la micul dejun, ca era… “Inaltarea“!!!), aflu ca hartia e de fapt (sic) acoperitoare pentru cazul in care nu ma intorc la tratament, ca fata o sa primeasca totusi alt antibiotic, adica Penicilina (ok, bun, merge bine la galcita) si ca trebuie sa venim la 6, 14 si 22 pentru tratament… si ca putem pleca si cu branula acasa. Mmmmda. De ce trebuie sa ridici vocea in tara asta ca sa le rezolvi pe toate? De ce nu s-a putut rezolva cat timp am vorbit frumos, calm, relaxat? Uite, de-aia! Cica-laca-cichi-cea!
Si, la final, iata ce desene infioratoare sunt pictate pe peretii sectiei. Ca sa nu mire pe nimeni de ce zbiara copiii ca din gura de sarpe.

Desen pe peretele de langa cabinetul de... endoscopie. "Prin gat in cur", nu-i asa?

Nu stiu ce tratament e asta, dar ma ingrozeste. Ma intreb ce gandeste un copil cand vede oroarea asta.
Bineinteles ca dupa prima doza de penicilina fii-mea nu a mai facut febra mare, temperatura stabilizandu-se progresiv catre normal. Bineinteles ca acasa a si dormit, a si mancat si s-a si jucat si eu m-am putut odihni cat de cat. In conditiile de spital, daca se facea ea bine, ma imbolnaveam eu – de nemancat, de nedormit si de nervi.
Like this:
Like Loading...
Filed under: Adevarul despre maternitate, Diverse | 26 Comments »