Solstitiu fericit!

Sarbatorim ceva. Nu se stie exact ce anume, dar cu siguranta sarbatorim. Altfel nu am avea liber, nu am avea o masa festiva, nu am aduce un brad – un simbol al naturii si vietii – in casa. Unii zic ca e nasterea mantuitorului – ala care nu mantuieste de niste kestii cu care ne-am procopsit de la tacsu aka sfantu duh, care e tot el de fapt si totuna cu o dubioasa treime; cam ca si cum i-as fute unuia un pumn dupa care imi creste ratingu de tzara ca ii acord ingrijiri medicale la buba facuta tot de mine. Dar sa revenim.

Mai sunt unii care imi zic “ateu, ateu, da macar craciunul”. Pricepator defect. Cum sa sarbatoresc nasterea lu ala in care nu cred? Gizaaaaas!

Istoric, inainte de crestinism, inainte de alti zei, intotdeauna s-a sarbatorit solstitiul – noaptea cea mai lunga, urmata de renasterea soarelui, de reinceperea ciclului pozitiv al naturii si vietii. Totusi, nu vreau sa fac o analiza istorica.

Vreau sa imi imaginez cum primii oameni, in zorii civilizatiei, urmareau zilele din ce in ce mai scurte, vedeau moartea naturii vegetale, traiau din ce in ce mai mult timp in intuneric, poate la lumina focului pt cei mai fericiti, si sperau. Asteptau cu emotie momentul cand va reveni lumina, soarele, natura, viata – sau macar acel “turning point”, de care odata trecut stiau cu siguranta ca tot ce asteapta ei urmeaza.

Cu siguranta multi dintre ei nu erau siguri ca soarele va reveni. Cu siguranta unii asteptau cu sufletul la gura an de an dovada ca lumina revine si se gandeau cel putin cu ingrijorare la varianta in care zilele vor scadea pana la disparitie, frigul va deveni de nesuportat si moartea si intunericul vor stapani toata existenta. Iar solstitiul stergea toate temerile, grijile si emotiile si anunta clar si raspicat: natura va invia, lumina va reveni!

Familiile se adunau sa astepte, dupa care sa serbeze acel moment magic. Dar nu singure – ci insotite de un simbol al vetii si naturii: copacul, bradul acolo unde exista. Adunau la un loc cat mai multa viata.

Asa imi imaginez eu solstitiul acum mii de ani; nu e o redare istorica 100% corecta, desi ma bazez pe informatii corecte.

Chiar si asa devine insa clar ceva: ca relatia noastra cu natura este mai puternica decat pare. Trece dincolo de zeitaile de moment, de delirul religios, si subzista, uneori criptata, in majoritatea religiilor. Iar asta, intr-adevar, consider ca e o importanta tema de gandire.

Solstitiu fericit tuturor!

Dan Puric: “umorul are o dimensiune crestina, salveaza”

No comment.

Astia suntem noi.

Citeam la TLP postul asta si mi-am amintit de o discutie cu un taximetrist, de acu cateva seri, care avea multe cruci lipite pe parbriz. De obicei ii las in durerea lor, dar pe asta l-am intrebat “de ce are asa de multe cruci?”

Asta raspunde – ca asa suntem noi crestini. Ok, crestin crestin, dar fac ceva, adica ofera vreo protectie sau ceva, ca doar in dogma nu zice ca tre sa ai gramezi de cruci…

Continue reading

Dan Puric bate campii grav de tot

Iar m-am uitat. Iar m-am enervat.prea multe prostii pe minut sa tin minte.

Asta e un cretin absolut. A zis ceva de genul: “sunt mii. zeci de mii. sute de mii. armata nevazuta. asta e romania profunda”

Poveste din inchisoare – un taran lasat la -30 rade sa moara de frig. Nasol de tot. Dar cand omul incerca sa se incalzeasca cumva, “picioarele lui erau toaca si clopote de parastas”. Iar gardianul de ziua urmatoare (un finutz, de felul lui) ar fi cantat o doina din fluier in cinstea mortului. Asta fiind tot romania profunda. Dupa care multe concluzii apopo de ortodoxism = romania = the best. Or smth.

Hai maaaaaaah,da musai sa te folosesti de moartea unor oameni sa faci propaganda? Dumnezeul tau e atat de slab incat altfel  pur si simplu nu poate?

Si totusi, de ce nu te inscrii in PNG? Sa fii cu fratii tai aberanti?

%d bloggers like this: