Copii

Fiind eu la mare cu burta la soare si cu mai nimic de facut (adica am destule de facut, dar mi-am impus sa nu fac nimic), intr-un loc unde, in afara de ploada mea, mai sunt inca 4, de varste diferite, am stat si am observat.

Concluzia mea, dupa cateva zile de pândă aproape stiintifica, este ca intr-o familie, ala mare (9-11 ani) si-o ia indiferent ce face si daca e sau nu vina lui, iar calitatea de a fi “mai mare” ii aduce dezavantaje clare. Ala mic (3-6 ani), de obicei al dracu‘ si mincinos si plangaret e pupat in dos si cocolosit de adultii care au “pretentii” de la ala mare, indiferent ca, de fapt, piciul provoaca toata cearta.

Aia care trec de 13-14 ani devin zen, pentru ca nu se mai cred copii si au impresia ca trebuie sa stea sa-si controleze toate actiunile (cel putin de fata cu altii), ca nu cumva sa indrazneasca cineva sa creada ca ei mai sunt “mici”.

Aia de pana in 3 ani sunt ciuca inocenta a mistourilor si, cu exceptia celor de 13-14 ani (care se cred adulti si isi iau si rolul de educatori si hranitori) aia trecuti de 3 ani, invariabil, le iau jucariile, ii gonesc sau fug de ei pe unde apuca. Normal, pentru ca aia care au sub 3 ani sunt inca ceva soi de animalute si actioneaza ca atare – iau jucariile, le imprastie, le strica, le rup, iar aia mai mari nu apreciaza treaba asta.

Note personale:

  • As bate-o pana i s-ar inrosi dosul si ar ramane fara glas de atata urlat pe rasfatata mica, bocitoare, paracioasa si mincinoasa de 4 ani jumate.
  • As sta mai mult de vorba cu neinteleasa de 9 ani, mai ales ca e inteligenta si simpatica.
  • As lasa-o in pace, ca se descurca, pe copilita de vreo 4 ani, ca e echilibrata si educata corect.
  • N-as lua-o cu mine la mare pe cea de 14 ani, ca s-ar simti mai bine intr-o tabara, cu aia de varsta ei, in Expirat, in Vama.
  • As sta mai mult cu a mea, de 2 ani jumate. Asa ca ma duc sa o tin de vorba.

P.S. Nu zic ce cred despre adulti. Inca.

Advertisements

Solutia in invatamant: privatizarea!

Profesorii se plang ca au salarii de cacat, si au dreptate. Societatea / parintii se plang ca profesorii sunt de cacat, si au dreptate (fie sunt incompetenti fie fac pe incompetentii care sa faca bani la meditatii)

Ce se vede cu ochiul liber e ca daca legile concurentei nu se aplica in sistem, ele apar natural: profesorul mai competent nu e dispus sa moara de foame la fel ca si ultimu idiot. Daca sistemul insa il face sa se simta de cacat, si ei se caca pe orice valoare si o comit, aducand concurenta cu forta: printr-o prestatie publica la fel de de cacat ca idiotii, dar o prestatie privata semnificativ mai buna: la meditatii.

Ei bine, faza e ca e normal sa dam salarii mari la aia buni si salarii mici la aia prosti. Iar concurenta este SINGURA care poate face asta.

OK, o sa vina imediat socialistii care sa spuna ca ce te faci cu cazurile sociale, cu amaratii destepti, cu cei lipsiti de sanse samd.

Mde. Bine maaaaaah, hai sa facem ceva si cu astia si sa platim taxe si pt astia. Da daca platim taxe pt amarati, sa ajunga la amarati, Continue reading

Diferente

Tot in parc. Tot cu fii-mea. Ne jucam cu betisoare si ii explic ca sunt ramurele de copac si uneori, daca sunt uscate, cad dintr-un copac mare, mare de tot, si ea tine in manute un betisor si il studiaza cu multa atentie, asta dupa ce tocmai tinuse in palma o râmă (pe care am avut grija sa nu o strivim si sa o redam pamantului), amuzandu-se teribil de miscarile ei sinuoase. Vad apropiindu-se un pustiulica absolut nedumerit, holbandu-se la noi, mai precis la fii-mea si la mainile ei, cu o curiozitate speriata. Nu ma sinchisesc prea tare, copiii mici au obiceul sa fie ciudati, deci e normal pentru un copil asa ceva, asa ca il ignor, mai ales ca dupa ce ii zambesc si se intoarce repede cu spatele.

Brusc, aud in spatele meu o rasteala:

Ştefănel!” (de ce dracu’ il diminutivezi daca urli la el?) “Lasa aia! Pune jos! Imediat! Câh! CACA!!!

Ma intorc sa vad pe ce pusese mana copilul. Bietul Ştefănel tocmai zvarlise cat colo betisorul “Câh! CACA!!! ” pe care il luase de jos pentru ca auzise el ca e o ramurica de copac si ca picase dintr-un copac mare, mare de tot…

Sterilizati-va/castrati-va animalele de casa! Sustineti eutanasia maidanezilor!

Toata lumea a vazut pisici si caini pe asfalt – piei si blanite naclaite de sange inchegat, oase zdrobite si totul latit ca aluatul de placinte. O priveliste incantatoare, desigur. Pe cine mai impresioneaza asta? Nu pe multi, pentru ca ne-am obisnuit, plus ca nu le vedem prea des zbatandu-se in durere agonizanta si muta, nu mor sub ochii nostri, asa ca nu simtim ca fiinta aia a murit urat, in suferinta si durere pe care nu ni le putem imagina. Cum am simtit eu ieri, cand al meu a gasit in rigola o pisica lovita de masina, care agoniza, cu sira spinarii franta si hemoragie interna. Careia nu avea nimeni ce sa-i faca si care a murit in chinuri pana sa o poata eutanasia cineva.

Animalele astea sunt rezultatul unei serii de tampenii si credinte hilare, perpetuate cu cerbicie din mosi stramosi, numai ca mosii si stramosii nu aveau masini, natura era natura si nu rezolvasera inca acele probleme legate strict de binele omului, asa ca aveau o justificare sa le pese mai putin de animale.

Din seria de tampenii: Continue reading

Dresajul de baza sau ce faci cu copilul pana pe la 3 ani

Da, bineinteles ca romanticele vor stramba din nasuri la cuvantul “dresaj”, dar de ce sa nu accepam realitatea? Pai ceea ce numim educatie, pana la varsta cand copilul dobandeste limbaj si, drept urmare, un inceput de umanitate, dincolo de forma, este de fapt dresaj. Este exact ceea ce da rezultate in cazul cainilor. Actiune – reactiune. Conditionare. Reflexe. Iti dau atentie cand meriti, nu-ti dau atentie cand faci urat. nu mananci acum, iti iau mancarea si ti-o dau la ora urmatoare de masa, cand ai sa rozi si lingurita. Acum dormi; daca nu dormi, stai in pat singura si urli, iar daca urli eu plec din camera. Si inchid usa sa nu te aud. O pocnesti pe soarca-mea afectuos peste fata in timp ce spui ostentativ “Au!”, te iau din bratele ei si te pun jos, ca ea te vede mai rar si e toleranta si nu-si da seama ca incurajeaza un comportament indezirabil. O dor obrajii, dar nu se supara.

La varsta asta, cand nu vorbesc mare lucru dar imping limitele pana unde li se permite, copiii au o lume alcatuita din cateva elemente si nevoi de baza – foame, afectiune, somn, distractie, igiena (adica lipsa bubelor la fund, starea de sanatate si lipsa durerii, altfel copilul nu ar simti nevoia de a fi curat) si experiente noi, multe si variate. O experienta este inclusiv ceea ce se intampla daca infigi un picior al papusii in fundul pisicii docile. Continue reading

Ma inmultesc sau ma perpetuez?

Cand ai un copil incep sa te bantuie tot soiul de probleme, de la cele simple (auleo, iar am uitat sa iau lapte praf!) pana la cele dezarmant de complexe, existentiale, filosofice.

Acum 31 de ani, 9 luni si cateva zile, am participat, absolut impotriva vointei mele, care pe atunci era nula, la loteria sexelor. Statistica spune ca sunt ceva mai multe sanse ca un copil sa fie de sex feminin, si nu am contrazis-o – am primit asadar o pereche de ovare, plus instalatia aferenta si, in consecinta, am crescut intr-un mediu menit sa ma faca sa devin femeie (“as opposed to” barbat) dar si adult autonom. Asa ca am sa vorbesc din punctul de vedere pe care il cunosc, acela de femeie, despre doua concepte care mie mi se par interesante in perspectiva cresterii unui copil: inmultirea si perpetuarea. Nu ca idei opuse una celeilalte, ci complementare.

Am crescut intr-o familie pe care oricine s-ar obosi s-o catalogheze ar plasa-o fara ezitare la categoria “normala” – adica, in viziunea multora, perfecta. Mama facea regulile, tata le indulcea. Mama facea mancarea, tata o manca. Mama spala rufele, tata le purta. Continue reading

icoane in scoli

Am vazut recent un documentar extrem de interesant despre cimpanzei si studiile aferente. Desi acum ceva vreme se credea ca intre oameni si cimpanzei asemanarea ar fi in primul rand anatomica, diferite experimente au arata ca exista similaritati importante la nivelul comportamentelor, similaritati care au bulversat cam tot ce stiam noi chiar despre noi. Cu alte cuvinte ceea ce ne facea pe noi diferiti si “superiori” parea pierdut.

Experimentele au arata ca acesti cimpanezi sunt in stare sa coopereze, sunt in stare sa invete, sunt in stare chiar sa evalueze situatii ca fiind juste sau injuste (la cerere pot da detalii). Toate aceste lucruri aratau ca de fapt noi, ca oameni, nu am fi cu nimic diferiti de cimpanzei si ca omenirea nu ar avea nici un “ingredient” secret suplimentar, sa cel putin ca nu sunt ingredientele care credeam noi, pentru ca pe toate acestea le regasim si la cimpanzei.

Cautarea ingredientului insa nu a intariziat sa dea rezultate si intr-un final a fost “pinpointed”: disponibilitatea oamenilor, de mici copii sa fie educati. Copii de om ASTEPTA educatia pe care o furnizeaza parintii, se raporteaza la ea, retin ce li se spuna si interiorizeaza cu usurinta. Copii cimpanzeilor insa nu asculta, nu interiorizeaza si “reinventeaza” lumea cu fiecare generatie; practic nu se transmite nimic esential de la o generatie la alta, nu incepe sa se coaguleze o cultura transmisibila din generatie in generatie.

Ei bine, daca tocmai apetitul pentru EDUCATIE ne face umani, trebuie sa fim cat se poate de atenti la cum educam generatia viitoare, pentru ca mintile lor sunt ca un burete care VREA SI ISI DORESTE sa absoarba educatia primita. Evident folosesc educatie in sens larg, nu ma refer doar la a invata alfabetul sau tabla inmultirii ci si la a invata comportamente, atitudini, valori.

Iar acestui “burete” daca ii punem in cale valori cu pretentie de adevar absolut, riscam chiar sa si le interiorizeze si sa se manifeste periculos ulterior. Spun asta, pentru ca toate si fiecare dintre religii declara cu convingere absoluta ca detin UNICUL ADEVAR SUPREM. Si normal, cand doi indivizi detin adevarul suprem si cele doua adevaruri difera, risca sa se ia la bataie, sau macar sa se dispretuiasca reciproc. De fapt, fiecare religie detine in ea cel putin semintele intolerantei, din care atunci cand va deveni majoritara vor rasari crimele si abuzurile specifice intolerantei. O privire asupra ultimilor 1000 de ani in Europa este suficienta sa intelegem unde duce intoleranta, generata de “detinerea adevarului suprem”.

A pune icoane in scoli este doar un alt pas in aceasta directie – avem icoanele, avem credinta, avem adevarul nostru, al majoritarilor. Chiar daca vorbim de drepturile omului, mecanismul mental este incurajat sa devina unul al certitudinii supreme, desi “pe fata” vorbim de acceptarea diversitatii, de multiculturalism, chiar si de LIBERTATE. Dar prin mecanismele interne, bazate pe detinerea ADEVARULUI, adevar pe care TREBUIE sa il IMPUNEM si celorlalti, riscam sa devenim exact contrariul celor declarate. Pentru ca educatia nu transmite doar informatie, ci si mecanisme de gandire. Iar icoanele in scoli fac un pas serios spre CERTITUDINE, in timp ce scolile trebuie sa ramana un teritoriu al cercetarii, al dezvoltarii, un loc unde se CAUTA adevarul, nu un loc unde l-am primit, acum stim, si mai departe impunem.

Vorba lui Vacaroiu – Parerea mea.

%d bloggers like this: